Suntem atât de plini de vanitate,
Suntem atât de goi de Dumnezeu...
Viața-nseamnă doar activitate.
Ne suntem singuri sursa de dreptate
Clădind un turn pentru mărețul “eu”.

Ferice de acei ce sărăcia
În duhul lor și-o recunosc acum,
Căci lor li se va șterge datoria
Și li se dă ca dar Împărăția
Când aurul din lume va fi scrum.

Așa vorbea Isus șezând pe munte
Rostind Cuvântul magic, fermecat.
Căci ei veniseră ca să-L asculte
Și-n viata lor cea grea, de grijuri multe
Cuvântu-acesta aproape l-au uitat.

FERICE e de cei ce cu credință
Imploră mila Tatălui Ceresc...
Ei se vor înălța prin umilință,
Se vor îmbogăți prin pocăință
Și viața cea de veci o dobândesc.

Căci fericirea și nefericirea
Încep în spirit, în lăuntrul tău.
Și nu cu lucruri care-atrag privirea
Sau cu plăceri care excită firea
Ce sunt doar amăgirea celui rău.

Isus ne-a învățat că veșnicia
Ce ne așteaptă-n lumea de apoi,
Cu plânsul cel scrâșnit sau bucuria,
Cu cântul fericit sau agonia,
Începe-aicea, și acum, în noi.

Din iad nici Dumnezeu nu te mai scoate.
El scoate iadul din lăuntrul tău.
Tu, stai o clipă dar, și te socoate
Și te încrede-n Singurul ce poate
Să pună-n tine un colț din Raiul Său.